6 din 7 sau cum am urcat pe Pico de Orizaba


Nici nu stiu de unde sa incep, asa ca incep cu sfarsitul: am deja 6 vulcani din 7 – Volcanic Seven Summits. Pe 21 mai impreuna cu tata si Catalin, la 6.30 dimineata am ajuns pe varf.

Dupa cum va spuneam ultima oara, ne-am reintalnit cu totii in echipa extinsa pe 17 seara in micutul sat Hidalgo – doar 50 de gospodarii la capatul unui drum forestier la 3400m altitudine. 5 dintre noi innoptaseram la Tlaciciuca, de unde am tocmit si masina care sa ne duca echipamentele in tabara de baz, pe cand Radu si Dana au venit cu o masina direct de pe Malinche.

Eu si tata pe varf!

Eu si tata pe varf!

Aici camionetele si masinile 4×4 sunt foarte populare, in anumite zone doar din astea vezi. In Hidalgo singura casa mai aratoasa era cea in care stateam noi, facuta special pentru alpinistii care trec pe acolo si au nevoie de aclimatizare. M-a surprins diferenta dintre casa in care stateam noi si cea in care locuia proprietarul, la limita saraciei. Cu toate acestea oamenii erau foarte amabili, tot timpul ne ajutau si incercau sa rezolve orice problema pe care noi o aveam. Si indiferent daca noi credeam ca sunt oameni foarte saraci, asta nu se vedea in comportamentul lor fata de noi. La fel a fost si proprietarul hotelului din Tlaciciuca, Sr. Gerar – on omulet mai in varsta ca tata dar care-mi venea mai jos de umar, cam cat Geta pe varfuri.

Pe 18 am pus echipamentele in camioneta si am plecat pe jos catre Piedra Grande – refugiul/tabara de baza de la 4300m. Eu si tata mai facusem drumul pe jos si cu o zi inainte ca sa ne ajute la aclimatizare. Drumul e foarte frumos, trece printr-o padure rara de pini cu un miros foarte puternic si apoi ajunge la pasunile alpine. Are foarte multe variante pe langa cea pe care urca masinile 4×4, daca ai putin simt de orientare poti sa o iei de 10 ori pe alta parte. Noi am facut in asa fel incat sa iesim pe o muchie deasupra refugiului, un prilej foarte bun sa studiem si fata sudica a vulcanului.

La Piedra Grande eram doar noi, de fapt eram singurii alpinisti de pe munte, considerandu-se ca este extra sezon. Am estimat ca este mult mai bine asa: am evitat aglomeratia din asa zisul sezon si am beneficiat de mult mai multa zapada pe ghetar care acoperea penitentes ceea ce ne-a avantajat pentru ca o tehnica buna de coltar face treaba mult mai usoara. Vremea a fost variabila dar cu program fix, ca la ecuator: in fiecare zi in jur de 3 dupa amiaza incepea sa ploua pana pe la 7-8. Stiam ca nu a inceput sezonul ploios in toata regula, asa ca ne asteptam sa se mai indrepte putin astfel incat sa putem folosi mai mult din zi. Noaptea batea vantul foarte tare iar refugiul avea niste table desprinse care faceau o galagie infernala.

Prima victima a raului de altitudine, ca de obicei, a fost Radu. Imediat ce a ajuns s-a bagat in sac si a zacut pana a doua zi. De data asta a fost mai bine ca alte dati, doar dureri de cap. Si-a imbunatit si el tehnica – nu a mai mancat nimic 24 de ore inainte si dupa si nici nu a mai avut nevoie sa ia nici un fel de pastile. Dupa ce am facut planurile pentru a doua zi si am pregatit echipamentele, ne-am bagat cu totii la culcare devreme.

In cort

In cort

Pe 19 am montat ambele tabere de altitudine: la 4500 si 4900m. Eu cu tata si Catalin am urcat la 4900m, la baza ghetarului si am montat cortul nostru Bask; Radu si Dana au urcat la 4500m si au pus cortul North Face. La urcare inspre baza ghetarului tata a mai montat si o coarda fixa pe o saritoare care avea o crevasa si un torent intr-o parte. Nu era foarte greu de trecut dar pentru ca urma sa urcam si sa coboram si pe timpul noptii era mai sigur asa pentru toata lumea. Noi am coborat si am innoptat in tabara de la 4500m iar Radu si Dana s-au intors la Piedra Grande unde au mai dormit o noapte alaturi de Tudor si Cristi. Desi diferenta de nivel nu  este prea mare, ascensiunea a fost obositoare: cu totii am avut de transportat echipament mult in sus iar pantele cu grohotisuri si traseul neclar – renumitul labirint -  ne-au obosit.

Pe 20 vremea s-a imbunatatit considerabil, nu a mai plouat, au fost doar ceata multa – adica nori, ca noi eram deja numai in nori, asa ca ne-am mutat cu totii cu o tabara mai sus. Eu, tata si Catalin am urcat cu tot echipamentul in tabara de varf de pe buza ghetarului (4900m). Radu, Dana, Tudor si Cristi s-au mutat cu absolut tot echipamentul si proviziile la 4500m, pe urma au facut si o tura  de aclimatizare pana la noi. Cristi a decis sa ramana si el in 4900m. Se simtea bine si planuia sa incerce varful o data cu noi. Asa ca ne-am inghesuit 4 in cortul de 3 si ne-am pregatit pentru marea incercare. A fost frig si de emotie si inghesuiala nu prea am putut sa dorm, asa ca am ascultat muzica. E tare bine sa ai mp3 playerul la tine in astfel de momente chiar daca tata nu este de acord cu el.

La ora 2 dimineata, cand abia atipisem si eu, s-a dat desteptarea. Era o noapte foarte rece – lucru normal pentru 5000m, cu vant puternic si fara luna (luna de fapt tocmai apunea pe la ora aia cred, ca doar ziua o vedeam pe cer).

In jumatate de ora ne-am pregatit echipamentul, ne-am pus hamurile, coltarii, pufoaicele, frontalele si ne-am legat in coarda. Stiam ca in partea superioara panta este foarte mare, pana la 50% si sunt si ceva crevase. Desi nu se prea punea problema de un accident, perspectiva sa aluneci in 2 minute ce ai urcat intr-o ora e foarte demoralizanta asa ca legatul in coarda e benefic. Si ne ajuta sa tinem acelasi ritm, foarte important intr-o echipa. Cristi nu mai vine: diferenta de nivel foarte mare de ieri l-a afectat intr-un final, e foarte slabit si-l doare capul.

Am plecat spre varf. E frig si bate vantul puternic. Nu stim care este cea mai buna ruta, noi o luam oarecum de-a dreptul. Dupa ce a trecut in fata Catalin am inceput sa facem serpentine mai largi si sa ne oprim mai rar. Timpul trece foarte greu iar mersul la frontala in frig fara sa stii exact unde trebuie sa iesi in creasta nu este o fericire, va zic eu! Pe de alta parte ne miscam destul de bine iar eu ma simt foarte motivata. M-am aclimatizat bine – stiu ca am respectat toate etapele si ca programul a fost bun. Dupa 3 ore am iesit pe creasta – buza craterului. Inca nu vedem cat este de adanc sau unde este cealalta margine, doar se simte abisul si asta imi da fiori. Iar creasta are cornisa mare de zapada dar noi nu stim daca suntem suspendati sau nu asa ca decidem sa mergem cativa metri mai jos intr-o foarte lunga traversare laterala, ascendenta.

Pe drum catre varf

Pe drum catre varf

De vreo 4 ori am crezut ca am ajuns pe varf: nu era varful, era doar inca un colt. Mergeam cativa metri, urcam in creasta si cautam cu infrigurare crucea de fier de pe varf cu frontalele. Si nu era, asa ca plecam mai departe. La orizont a aparut o linie rosie foarte aprinsa, venea rasaritul. Vantul s-a intetit, deja ne asiguram pe bune in pioleti. La 6.30 am ajuns. Pe varf! Am ajuns! Nu avem vreme de pierdut. Stam 10 minute in care incercam sa filmam ceva – bateria a inghetat. Aparatul lui tata face doar 5 poze cu blitz. dupa care moare si el, desi a stat in pufoaica. Eu nici nu-l mai scot pe al meu, pentru ca am  bateria pusa separat in buzunarul interior de la combinezon si ar dura prea mult sa il asamblez. Catalin salveaza situatia, el este profesionistul in ale fotografiei dintre noi 3 si datorita lui avem majoritatea pozelor foarte bune.

Suntem obositi, infrigurati dar foarte fericiti. Am urcat Pico de Orizaba, cel de-al saselea vulcan din Seven Summits, cu tata care mi-a fost iar alaturi si a planificat totul. In 30 minute coboram foarte repede la cort. Dupa ce trecem de crevase ne dam pe fund, saniuta, ca acasa. Asta face ca locul sa devina brusc foarte haios si familiar in acelasi timp. Nu zabovim: strangem toate echipamentele si o luam la vale. Lasam doar cortul, poate o sa aiba nevoie cei din tabara intermediara. Coboara si Cristi cu noi, tot nu se simte prea bine. Dupa inca o ora si jumatate suntem in tabara de la 4500m. Acolo ne intampina Radu, Dana si Tudor. Ne imbratisam, povestim, ne odihnim. Radu ne da niste ceai in cescute noi noute si curate, foarte nelalocul lor in echipamentul lui: le-a imprumutat de pe  Air France cu dopurile de urechi si acoperitorile pentru ochi, zice ca-s trainice si ne da si noua daca ne trebuie. Le mai creste si lor moralul, desi au emotii mari. Maine si poimaine este testul lor.

Coboara pe langa noi inca 2 alpinisti: este un mexican – Tudor spune ca cel mai celebru ghid din zona (l-a recunoscut  dupa… volum :) ) si clientul lui american. E ciudat, pentru ca sunt primii oameni pe care-i vedem in afara de noi in 4 zile. Au urcat peste noapte o data cu noi direct din 4300m dar pe o ruta mai dreapta, tot pe ghetar, de-asta nu ne-am vazut si intalnit sus. Americanul e usor dezorientat, raspunde monosilabic, e clar ca i-a fost foarte rau de la diferenta mare de altitudine. Ghidul inca il tine in coarda. Tata e foarte mandru ca ghidul ii multumeste pentru coarda montata de el mai sus, i-a fost folositoare americanului. Continuam coborarea si dupa inca o ora, am ajuns la Piedra Grande. Am terminat. Sunt foarte multumita. Si obosita, dar mai mult multumita. 6 din 7! Daca ajung la iarna in Antarctica si urc Sidley voi avea Volcanic Seven Summits. Maine va spun si povestea celorlalti 3 colegi care au  facut varful. Sau ii pun pe ei sa o spuna :P

5 Comentarii

  1. MATEESCU DAN Postat 26/05/2010 la 2:42 pm | Permalink

    Mult succes in continuare.
    Bravo pentru reusite si va doresc o vreme si conditii cat mai bune cu rezultate dorite.

  2. Tocanie Gabriel Postat 26/05/2010 la 3:59 pm | Permalink

    Felicitari pt ascensiune felicitari tuturor celor din echipa defat. Multa bafta in continuare si in McKinley.

  3. ionut Postat 27/05/2010 la 4:27 am | Permalink

    Sa ne auzim cu bine de pe McKinley! Vreme buna si succes!

  4. Cristina Postat 28/05/2010 la 10:39 am | Permalink

    Bravo, Coco! Tine-o tot asa.Multa bafta si vreme buna!

  5. Crina "Coco" Popescu Postat 04/11/2010 la 7:06 pm | Permalink

    Toti sunteti foarte dulci1Va multumesc mult pentru incurajari!Sper sa reusesc pe McKinley1va pup pe toti si ne mai auzim cand termin cu totul!Pa

2 Trackback-uri

  1. [...] Cititi povestea ascensiunii pe Pico de Orizaba, istorisita chiar de Crina, pe http://www.celmaisus.ro. [...]

  2. [...] Cititi povestea ascensiunii pe Pico de Orizaba, istorisita chiar de Crina, pe http://www.celmaisus.ro. [...]

Adauga un comentariu

Emailul tau nu va fi niciodata publicat sau divulgat unei terte parti. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*

Puteti folosi urmatoarele etichete si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Postari recente


Ojos del Salado şi… ACASĂ!

22 February 2011

Mă întorc în ţară marţi, 22 februarie 2011, la ora 17. O să vin cu zborul Tarom RO 0362 Amsterdam

Citeste restul »

Antarctica, here I come!

7 January 2011

În 6 ore de acum, o să ajung în Antarctica! Gheaţă, zăpadă, munţi… abia aştept! Recunosc că am avut câteva…

Citeste restul »

Expediţia „Antarctica decembrie 2010 – ianuarie 2011”

28 July 2010

Ne-am intors din America cu toate obiectivele îndeplinite (Pico de Orizaba! McKinley!) şi încă ceva pe deasupra: m-am întâlnit şi…

Citeste restul »

Cel Mai Sus: Arhiva


Arhiva


  • Ionut PopescuDomnul Popescu: brand director, art director si zbir secund. Si-a dorit o cariera ca balerin, dar a esuat lamentabil. Acum se razbuna pe cei care nu-i recunosc talentul.
  • Uichendist.roBunul nostru prieten, domnul Istodor :)
  • BastyBasty este cel care, alaturi de Ionut, a construit site-ul. Iata, si-a vindecat pagina personala, care e intr-un final vizitabila.